Meșteșug preistoric, abordare moderna

Centrele vechi de olărie, încă din preistorie, au apărut și s-au dezvoltat în locurile unde se găsea argilă bună de lucru, care se putea modela ușor și prin ardere căpăta rezistența dorită, fără adaosuri de alte minerale, sau cu adaosuri minime și ușor de făcut cu mijloacele rudimentare de la începuturile civilizației umane.

În timp, experiența acumulată a dus la creșterea calității obiectelor din ceramică, prin apariția uneltelor și a tehnicilor de preparare a lutului cât și ameliorarea proprietăților sale utilizând amestecuri de minerale. S-au dezvoltat tehnici adaptate zonelor geografice/geologice.

Apariția roții olarului, a gamelor de coloranți minerali utilizați la decorarea vaselor, perfecționarea cuptoarelor de ars ceramică și apariția și dezvoltarea glazurilor ceramice au facut ca în perioada antichității, deja, să fie produse obiecte cu reale calități artistice, cum sunt cele din Atena antică, exportate în tot bazinul Mediteranei.

În secolul 10 apare și se dezvoltă în China, în timpul împăratului Hou Zhou Shi Zong,  porțelanul, mai târziu foarte prețuit la curțile regale din Europa. Abia în secolul 18 s-au descoperit în Europa depozite de caolin de calitate suficientă de ridicată (chiar dacă nu la fel de bună ca cea chinezească), pentru realizarea de obiecte din porțelan. Asta a dus la înființarea de manufacturi și mai târziu de fabrici de porțelan în Germania, Anglia, Franța.

 

Pregătirea materialelor

Producția de ceramică începe cu pregătirea materialelor.

Aici sunt două posibilități :

a. cumpărarea materialelor gata preparate de la producători/furnizori specializați sau

b. pregătirea lor cu mijloace proprii utilizând materii prime (argile și roci) extrase cu mijloace proprii din cariere și zăcăminte sau cumpărate de la exploatatorii de cariere. Această opțiune presupune o dotare tehnică corespunzătoare, din liniile tehnologice făcând parte echipamente de sortare, măcinare, spălare, omogenizare, compactare, vidare, pompare, ambalare, etc.

O abordare modernă și eficientă a producției de materiale ceramice este imposibilă fără o documentare solidă asupra acestui domeniu interdisciplinar, ce presupune cunoașterea în profunzime a zone extinse din domeniul chimiei și fizicii. Chiar stăpânind foarte bine cunoștințele teoretice necesare, fără cercetare și teste de laborator, care să adapteze rețetele generale, orientative, ce se găsesc în literatura de specialitate, la specificul zonei geologice din care se face aprovizionarea cu materii prime, rezultatele nu au cum să fie satisfăcătoare.

 

Realizarea obiectelor

Tehnicile tradiționale de realizare a obiectelor din ceramică sunt:

- modelare manuală a lutului, care trebuie să aibă consistența plastilinei. Așa au fost realizate primele obiecte din istoria omenirii.

- modelare pe roată. Modelarea pe roată, mult mai eficientă decât cea simplă a reprezentat o adevărată revoluție, la vremea ei. Așa se obțin obiecte rotunde, care eventual pot fi ulterior modelate, și pot primi aplicații modelate din lut (mânere, torți, ornamente).

- fasonare. Fasonarea se face într-o formă scobită care se rotește în jurul axei de simetrie și va determina forma exterioară a vasului. Formele se fac uzual din ipsos, dar pot fi și metalice, din ceramică arsă, lemn, material plastic, etc.

În formă se așează o cantitate de lut care treptat se presează cu ajutorul unei lamele ce nivelează lutul și determină forma interioară a vasului. După fasonare, forma conținând obiectul se scoate de pe axul de antrenare și se înlocuiește cu o formă goală, reluându-se procedeul.

- turnare. Materialul  pentru turnare (numit barbotină) are un conținut de apă mult mai mare decât lutul utilizat la tehnicile anterioare, astfel încât poate curge ca o smântână fluidă. El se toarnă în forme de ipsos. Ipsosul absoarbe și extrage lent apă din volumul de barbotină aflat în formă, provocând apariția unui strat întărit la contactul dintre  ipsos și barbotină. După ce acest strat ajunge la grosimea considerată potrivită, forma se răstoarnă cu capul în jos, barbotina rămasă fluidă se scurge din formă și se recuperează. În general, obiectele de ceramică turnate sunt goale în interior, generată de eliminarea acestui exces de barbotină.

- presare manuală. Presarea manuală se face în forme de ipsos, iar lutul are aceeași consistență ca la modelarea manuală. Formele se tapetează în interior cu lut sub formă de plăci de grosime și dimensiunile convenabile. Lutul se presează manual în formă, din aproape în aproape, așeze încât să copieze cât mai exact interiorul formei.

- presare hidraulică. Presarea industrială se face cu prese hidraulice, care pot dezvolta zeci de tone forță. Matrițele pentru presare sunt în general din oțel, din două bucăți, pentru exteriorul și interiorul obiectului. Datorită presiunilor foarte mari exercitate asupra sa, lutul pentru presare hidraulică nu are nevoie de o plasticitate ridicată, și deci poate conține apă foarte puțină; uneori se pot presa chiar pulberi aproape uscate, eventual se injecteaza abur pentru a ajuta coeziunea materialului.

Indiferent care tehnică din cele de mai sus este folosită, obiectele se finisează, fie cînd materialul este încă plastic (zgâriere, sau presarea unor ornamente, liniaturi, etc), fie după uscare.

Pentru a avea caracteristici funcționale și/sau estetice dorite, suprafața obiectelor este tratată fie prin colorare cu angobe (culori mate obținute din argile și oxizi metalici coloranți), glazurare (smălțuire), sablare, posibilitățile practic sunt nelimitate și sunt alese funcție de viziunea creatorului, de specificațiile clientului, sau pur și simplu în funcție de dotările pe care le are atelierul.

După finisare și uscare, obiectele se așează în cuptor și se ard. Curbele de variație a temperaturii în timpul arderii trebuiesc adaptate materialului din care sunt realizate obiectele.   

Supraîncălzirea materialului ceramic duce la înmuierea și deformarea lui sau chiar topirea sa în cuptor.

Dacă arderea se face la o temperatură prea mică, obiectul nu capătă rezistența și durabilitatea  dorite.